Se apropie sarbatorile de iarna si m-am gandit sa-ti scriu o noua scrisoare, asa cum o fac in fiecare an pentru ca imi este foarte drag de tine.
Ai terminat de pregatit cadourile pentru toti cei cuminti (mici sau mari), sau iti vin in ajutor? Sti cat de mult imi doresc sa-ti fac o vizita in Laponia si sa stam de vorba la o ciocolata calda, asa ca eu inca mai astept o invitatie din partea ta. Imi doresc atat de mult sa vad cum creezi fel de fel de obiecte si cum impachetezi apoi cadourile. Recunosc ca mi-ar face mare placere sa vin cu tine si cu Rudolf, in noaptea magica, sa impartim cadourile milioanelor de copiii ce te asteapta cuminti in pat si viseaza ca dorinta sa le-o indeplinesti. Faci atatea lucruri magice si de aceea te admir. Sti deja, pentru ca mereu iti spun, ca tu esti idolul meu.
Si anul acesta mai vreau un cadou special, dar nu pentru mine, ci pentru verisoara mea, caruia imi doresc sa-i citesc din noul volum "Craciunul in cele mai frumoase povestiri", in care apare si scrisoare de la tine pentru Mark Twain.
Dupa cum vezi nu iti cer prea multe, asa ca acuma inchei scrisorica mea si te las sa mai citesc si de alti copii cuminti.
Sa ne vedem cu bine peste mai putin de o luna de zile!
Sunt convinsa ca fiecare dintre noi isi aduce cu mare drag
aminte de copilarie, de perioada in
care grijile nu existau, cand lumea noastra se invartea intre jocul de-a mama
si de-a tata cu papurile pe care le primeam de sarbatori si jocurile din fata
blocului cu toti copiii de pe strada.
Dintre jocurile copilariei mi-au ramas in amintire sariturile la elastic, sotronul
si „Tara, tara, vrem ostasi”.
Aceasta frumoasa
perioada a copilariei, cu zambetele si miracolele specifice, a inceput sa se
distruga din momentul in care am intrat in clasa I si am inceput de fapt o „scoala de lupta” unde aveam sa invatam cum sa vorbim si sa ne
comportam intr-o societate care a uitat de magia lucrurilor simple.
Jocul meu
preferat ,”Tara, tara, vrem ostasi” s-a transpus in viata noastra de adult,
intr-o maniera mai putin copilareasca. S-au ajuns vremuri in care tara vrea „ostasi”,
dar din pacate „ostasii” nu au pregatirea necesara sau cerintele sunt prea mari
raportate la mediul actual. „Ostasii” din ziua de azi nu mai stiu sa lupte pentru visele lor, ci
se lasa purtati de vant.
S-au ajuns vremuri in care jocurile foameine conduc viata. Suntem flamanzi dupa bani si uitam
ca lucrurile mici si simple aduc bucuriile cele mai mari.
Ne indreptam
privirea si atentia spre o urzeala a
tronului fara sa ne dam seama ca ne indreptam, de fapt, spre egoism, invidie,
rautate si o viata din ce in ce mai neagra, in care sufletul nostru se ingheata
putin cate putin pana cand nici o mie de raze de soare nu o vor mai putea dezgheta.
Inca mai continui sa sper, ca aceasta lume isi va deschide
sufletele, lasand soarele sa o incalzeasca , iar viata noastra v-a fi plina de
miracole si zambete exact ca atunci cand eram copii.
Te duci, copilarie....
"Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil,
Aş da orice pe lume să redevin copil.
Zburdam prin curtea plină cu raţe şi găini
Trăiau pe-atunci părinţii şi rude şi vecini,
Mi le-ai luat pe toate şi-o lacrimă îmi storci,
Te duci, copilărie, şi nu te mai întorci.
Nu mai există basme, nici eu nu mai exist,
Balaurul e şmecher, iar Făt Frumos e trist,
S-au inventat claxoane, adio zurgălăi,
Te duci, copilărie, cu toţi eroii tăi.
Un prof ce ne-nvăţase cum să plantăm stejari,
A defrişat pădurea vânzând-o pe dolari,
Cu cât urcăm în vârstă ne suntem mai străini,
Te duci, copilărie, şi devenim haini.
Bunica şi bunicul ce mă-nveleau cântând,
Sunt două cruci de piatră şi tac pe sub pământ,
Şi mai era şi crângul, şi-un râu şi nişte tei,
Te duci, copilărie, pe toate mi le iei.
Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea,
Fugeau din boltă norii şi soarele zâmbea,
Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera,
Te duci, copilărie, cu fericirea mea.
Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc,
Iar după bătălie mergeam să bem un suc,
Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi,
Te duci, copilărie, şi devenim mai răi.
Mă zgâriam pe braţe urcând în corcoduş,
Iar cel mai bun prieten era un căţeluş,
Eram atât de veseli fugind prin porumbişti,
Te duci, copilărie, şi devenim mai trişti.
Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus,
Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus,
Acum la doctor mergem, plecându-ne umili,
Te duci, copilărie, şi devenim fragili."
