Proba 11. Jocurile copilariei versus jocurile vietii de adult

             Sunt convinsa ca fiecare dintre noi isi aduce cu mare drag aminte de copilarie, de perioada in care grijile nu existau, cand lumea noastra se invartea intre jocul de-a mama si de-a tata cu papurile pe care le primeam de sarbatori si jocurile din fata blocului cu toti copiii de pe strada.

            Dintre jocurile copilariei mi-au ramas in amintire sariturile la elastic, sotronul si „Tara, tara, vrem ostasi”.

            Aceasta frumoasa perioada a copilariei, cu zambetele si miracolele specifice, a inceput sa se distruga din momentul in care am intrat in clasa I  si am inceput de fapt o „scoala de lupta” unde aveam sa invatam cum sa vorbim si sa ne comportam intr-o societate care a uitat de magia lucrurilor simple.

            Jocul meu preferat ,”Tara, tara, vrem ostasi” s-a transpus in viata noastra de adult, intr-o maniera mai putin copilareasca. S-au ajuns vremuri in care tara vrea „ostasi”, dar din pacate „ostasii” nu au pregatirea necesara sau cerintele sunt prea mari raportate la mediul actual. „Ostasii” din ziua de  azi nu mai stiu sa lupte pentru visele lor, ci se lasa purtati de vant.  

               S-au ajuns vremuri in care jocurile foamei ne conduc viata. Suntem flamanzi dupa bani si uitam ca lucrurile mici si simple aduc bucuriile cele mai mari.

                Ne indreptam privirea si atentia spre o urzeala a tronului fara sa ne dam seama ca ne indreptam, de fapt, spre egoism, invidie, rautate si o viata din ce in ce mai neagra, in care sufletul nostru se ingheata putin cate putin pana cand nici o mie de raze de soare nu o vor mai  putea dezgheta.

            Inca mai continui sa sper, ca aceasta lume isi va deschide sufletele, lasand soarele sa o incalzeasca , iar viata noastra v-a fi plina de miracole si zambete exact ca atunci cand eram copii.

Te duci, copilarie....

"Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil,

Aş da orice pe lume să redevin copil.

Zburdam prin curtea plină cu raţe şi găini
Trăiau pe-atunci părinţii şi rude şi vecini,
Mi le-ai luat pe toate şi-o lacrimă îmi storci,
Te duci, copilărie, şi nu te mai întorci.

Nu mai există basme, nici eu nu mai exist,
Balaurul e şmecher, iar Făt Frumos e trist,
S-au inventat claxoane, adio zurgălăi,
Te duci, copilărie, cu toţi eroii tăi.

Un prof ce ne-nvăţase cum să plantăm stejari,
A defrişat pădurea vânzând-o pe dolari,
Cu cât urcăm în vârstă ne suntem mai străini,
Te duci, copilărie, şi devenim haini.

Bunica şi bunicul ce mă-nveleau cântând,
Sunt două cruci de piatră şi tac pe sub pământ,
Şi mai era şi crângul, şi-un râu şi nişte tei,
Te duci, copilărie, pe toate mi le iei.

Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea,
Fugeau din boltă norii şi soarele zâmbea,
Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera,
Te duci, copilărie, cu fericirea mea.

Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc,
Iar după bătălie mergeam să bem un suc,
Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi,
Te duci, copilărie, şi devenim mai răi.

Mă zgâriam pe braţe urcând în corcoduş,
Iar cel mai bun prieten era un căţeluş,
Eram atât de veseli fugind prin porumbişti,
Te duci, copilărie, şi devenim mai trişti.

Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus,
Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus,
Acum la doctor mergem, plecându-ne umili,
Te duci, copilărie, şi devenim fragili."

                                                       Radu Pietreanu

Articol scris pentru SuperBlog2013.